Calatorii - Peste granite

Cu gand sa-mi implinesc un vis mai vechi si prinzand o oferta tentanta de transport, am plecat cu-n grupsor de prieteni la Lisabona.

Isterica, dupa vreo 4 ore de zbor, am iesit grabita din aeroport …si-am dat nas-n nas cu palmierii. Si cu aerul umejor de oras-port. Mi-am scos jenata jacheta groasa si-am pasit increzatoare spre necunoscut. Ador sentimentul ala straniu pe care-l simt la iesirea din aeroport in cate-un oras nou; nu stiu ce m-asteapta si pandesc cu toate simturile incordate sa vad cu ce ma va surprinde. Iar Lisabona m-a facut knock-out, recunosc.

Hotelul era in centru, pozitionat discret pe-o straduta, chiar langa Gara Rossio si Santa Justa Elevator (cel construit de Eiffel). La receptie, cea mai vorbareata portugheza ne-a intampinat prietenoasa, dandu-ne potop de informatii.

Dam in cele din urma in cheiul imensului rau Tajo si cascam gura a mirare. Abia se zareste malul celalalt. Miroase pregnant a mare, avand in vedere ca raul largit in estuar la varsare, primeste apele cotropitoare ale oceanului in susul lui. Soarele la apus ne rasfata cu raze calde de ramas bun pe-a doua zi.

Mai departe hoinareala capata drept sens si scop dibuirea unui loc de luat masa. Il gasim incantati in Chiado si dam iama in meniu. Fel de fel de pesti si moluste ajung in farfuriile noastre spre bucuria papilelor, iar vinul casei capata nota zece cu felicitari. Prima seara se incheie cu discutii entuziaste si planuri marete pentru zilele urmatoare. Ma simt atat de bine incat parca nu-s prin locuri straine, ci intr-o lume familiara, pierduta si regasita cumva.

Dimineata atacam curajosi unul din cele sapte (zice-se, dar parca-s mai multe) dealuri ale orasului, anume cel pe-a carui culme strajuieste cetatea, Castillo San Jorge. In drum intalnim Catedrala Se, impunatoare prin severitate si dimensiuni. Ii dam ocol cu respect, ceea ce tramvaiul 28, emblema a Lisabonei, frate bun cu funicularul, la cum se aburca pieptis, asadar, ceea ce tramvaiul galben nu face pentru ca scartaie ingrozitor si uruie apocaliptic si in acelasi timp atat de neserios… Cetatea este neasteptat de linistita si cuminte. Curti interioare largi, napadite de iarba, tufe si chiar pomi, gradini cu flori si pauni, ziduri deselate de trepte si poteci batute de turistii dornici de panorame. Si pisici de toate culorile.

La coborare, ratacim prin Alfama, cu stradutele ei inguste si foarte inguste. Sunt culori peste tot, de la ferestre si balcoane pana jos langa usi. Fiecare intrare din strada este ornamentata cu ghivece de flori si arbusti, statuete si diverse briz-brizuri. Rufele flutura pe sarme exact ca-n cartile postale, iar localnicii isi vad de treburile lor, netulburati de fojgaiala noastra indiscreta de turisti. Gasim un local mult mai intim si traditional pentru pranz, in care patronii-ospatari nu vorbesc niciuna dintre limbile de circulatie propuse de noi. Ne intelegem amuzati prin semne si cuvinte internationale amestecate. Mancarea e impecabila, vinul de neuitat.  Gazdele ne trateaza ca si cum am fi vechi cunostinte, ce urmeaza sa inceapa un lung post. Adica ne imbuiba prietenosi si perseverenti. Nota de plata ne smulge hohote isterice de ras, dupa un moment de tacere mirata. E infima!

A doua zi am fost sa vad Torre de Belem si Manastirea Jeronimo. Sunt cu siguranta reprezentative si de neuitat, insa n-am retinut mare lucru. De ce? Asta o sa va spun foarte curand intr-un nou articol neincadrabil in cerintele concursului ;)

Continuare:   Lisboa, fado meu!