Calatorii - Peste granite

Articol inscris la concursul de calatorii.

Am plecat la drum doar cu harta României pe GPS (şi una a Europei, care includea şi Bulgaria şi Turcia, pe calculator, urmând s-o punem pe aparat pe undeva pe traseu) – fapt ce avea să ne dea ceva bătăi de cap în Varna – şi cu destinaţia Turcia. Doar atât. Citisem câte ceva prin Lonely Planet, dar voiam să mergem unde vedeam cu ochii. Traseul a fost oarecum clasic: Bucureşti, Constanţa, Vamă, de unde, alungaţi de perspectiva unei furtuni care se prefigura pe la primele ore ale dimineţii (a se înţelege 10), am trecut la pretenii noştri bulgari.

Despre bulgari n-am prea multe cuvinte de zis – în mare, peisajul e cam ca la noi: drumuri proaste, curve, miliţie, oameni care nu vorbesc prea bine româna. Cum ziceam mai devreme, în Varna simţul orientării ne-a fost greu pus la încercare de lipsa indicatoarelor. Totuşi, până la urmă, după ce-am văzut probabil cea mai mare parte din oraş, mergând pe principiul "când nu ştii, fă dreapta", am reuşit să ieşim pe drumul cel bun.

Şi uite-aşa ajungem în sud, la staţiunile de la Marea Neagră. Ale lor, adică. Mă nene, ce opulenţă, ce waterpark-uri, ce construcţii, ce aspect, ce drumuri... se vede că e o zonă turistică intensă. De acolo, ne-am îndepărtat de ţărm, şi după câteva incursiuni nedorite în peisajul rural bulgăresc, reuşim să intrăm pe autostrada care duce la turci.

Numai că până acolo, a trebuit să trecem prin zone gen Wrong Turn, cu drumuri proaste şi cu multe curbe, prin munţi, prin pădure, prin zone pustii, pe curbe unde nu ştiai ce te aşteaptă la ieşirea din ele, şi toate pe înserat. Ocazional mai vedeai şi câte o mega-construcţie părăsită, a cărei apariţie nu ne făcea deloc bine la psihic. Mai are sens să menţionez că am mers cu maşina încuiată...?

Într-un final, reuşim să trecem de Malko Tarnovo, şi să ne îndreptăm spre punctul vamal. Acolo, portbagajul nostru cel buclucaş (care se deschide de obicei doar când vrea el) s-a găsit să ne facă iar în ciudă. Aşa că atunci când vameşii bulgari ne-au cerut să deschidem portbagajul, ştiam că urmează o mega-repriză de distracţii. Spre norocul nostru, după ce s-au plictisit aşteptând vreo 15 minute, timp în care noi ne bălăngăneam picioarele, aşezaţi pe o măsuţă de metal, uitându-ne cum alţii trec, iar noi stăm tot pe loc, inculpatul se hotărăşte să se deschidă.

Probabil că aveau de gând să ne cotrobăie prin lucruri,  dar când au văzut rucsaci peste cort peste saci de dormit peste genţi peste trollere peste lucruri indefinite peste baxuri de apă peste sticle de suc peste echipamente de camping, vameşii cei puşi pe miştouri s-au cam potolit. Cred că nu numai pe noi nu ne încânta ideea de-a vărsa conţinutul maşinii în vama bulgară…

Deci, reuşim să trecem la turci.

Acolo, hai la ghişeu să luăm viza. Unde mergem? În Turcia. Bine, bine, dar unde în Turcia? În Turcia. Mă, unde în Turcia, în Istanbul, în Ankara, în Bursa, în est, în sud, în nord?... Da. Bine, hai, uite viza şi afar' cu voi. Bun aşa, prietenoşi turcii ăştia. Se mai trezise unu' să ne zică că un prieten d-al lui are o prietenă din Praga cu care vrea să se însoare, şi ce părere am despre cehi ca oameni, cum îs ei? Dar ce zic, oare religia ar trebui să intervină între doi oameni care se iubeşte? Dar eu ce religie îs? Ah, dar ce părere am despre musulmani? Cum, am un prieten musulman?! De unde? Ah, ştii, de fapt noi turcii suntem prieteni cu palestinienii, dar ei nu prea sunt prieteni cu noi, din cauza politicii care din cauza instabilităţii din regiunea...

Într-un final am ieşit victorioşi, cu viza. Stop. Duty free. Ţigări. Vinietă? No vinietă? Doamne, iubesc ţara asta. Gudbai Bălgaria, helău Turcia. Drumul de la graniţă e visul oricărui pilot de raliu: asfalt excelent, multe curbe, 3-4 benzi, dealuri imense, trafic aproape nul, soarele apunând în spatele dealurilor, pe scurt, o senzaţie de vis.

Se făcuse seară, noi nu mai mâncaserăm de multicel. Să ne oprim deci să luăm ceva în gură. Nu credeam că faptul că n-aveam decât euro după noi avea să fie un impediment. Dar după ce-am văzut că totul e afişat doar în lire, ştiam că urma să ne distrăm. Reuşim, pe la 9 seara, să găsim un fel de mall deschis. După terasa mare şi pozele cu mâncare, acolo era de noi. Deci intrăm. Încercăm să legăm un dialog în engleză cu cei de la informaţii. Greu, domne, greu. No ingliş. Bun aşa. Euro-lira? Da, sigur. Ia 100. Judecând după ochii mari ai tipului, cred că nu era de bine. Într-un final, reuşim să ne înţelegem: trebuie să cumpăr ceva de euro, ca să-mi dea restul în lire. Bun, ia suta şi dă-mi un Camel. Mai mici n-am? Da' mai mari nu vrei? Până la urmă, schimbăm 50 în aproape 100 lire şi luăm d-ale gurii.

Satisfăcuţi gastronomic, ne vedem de drum.

Aproape de intrarea pe autostrada către Istanbul, ne opreşte miliţia. Uelcome tu Tărchei, ştiţi că aveţi un bec ars? Ah, da? Şi io care credeam că-s doar obosit şi d-aia nu prea văd bine... Până la urmă nu dăm amendă, că doar sunteţi din ţara lui Hagi – ooooo, Galatasaray!!! - dar nu puteţi merge mai departe. Trebuie să plătiţi 240 lire să vină platforma să vă ia, apoi încă 250 la service, deci aproape 500 lire. Adică în jur de 250 euro.

Tăcerea mea a fost un bun catalizator pentru replica care a urmat: "... dar putem să ne înţelegem". Până la urmă, ne-am înţeles: 70 euro. Când vistiernicul-şef a auzit, a plecat ca din puşcă către maşina cu lumini roşii-albastre fără să-mi zică un cuvânt. S-a întors mai târziu, cu o privire de genul "ce te-ai face tu fără mine...", şi-am plecat să căutăm becuri. Reuşise s-o scoată la 50 euro.

Cât de greu poate fi să găseşti un bec H7, de 12V, în apropierea autostrăzii către Istanbul, într-o marţi seara, pe la 10? Având în vedere că nouă ne-a luat aproximativ 15 staţii peco şi 3 ore jumate şi o grămadă de nervi, aş zice că nu e prea uşor. Prima noapte în Orientul Apropiat am petrecut-o într-o parcare de pe autostradă, dormind în maşină.

Istanbulul e un mega-oraş, de vreo 80+ km în diametru (“WTF?!” – aşa am zis şi eu…), a cărui străbatere pe orice alt drum decât expres, fără GPS, poate fi aventura unei vieţi. Nouă ne-a luat vreo oră şi jumate. Noroc că luasem dintr-un peco o hartă şi aveam habar încotro ne îndreptăm. Deci, către Bursa.

Până la urmă, ne-am oprit într-un mic orăşel-port, pe nume Zeytinbagi, unde am şi înnoptat.

Dar până acolo... ce drumuri, ce peisaje, ce splendoare... deja începusem să iubesc ţara aia. În micul oraş-port, fost grecesc, actualmente turcesc, patronul hotelului unde-am stat cu 45 euro, ne zice că mai e un român stabilit acolo şi care are un magazin de suveniruri pe plajă. Şi uite-aşa reuşim să-i facem o surpriză de proporţii lui Ilie, care în schimb ne onorează cu prezenţa la cină, împreună cu patronul hotelului. Pe scurt, a fost o experienţă extrem de plăcută şi plină de informaţii utile. La plecare, Ilie ne-a lăsat numărul lui de telefon, în ideea în care am mai fi avut nevoie de câte ceva.

A doua zi, după ce reuşim să ne punem harta Turciei pe Garmin şi mai petrecem câteva ore în compania lui Ilie, pe la ora 4 reuşim să plecăm.

Destinaţia, Kuşadasi.

Cu GPS-ul totul era mult mai uşor, aşa că după câteva ore bune de condus şi alte delicatese turceşti, reuşim să ajungem în Selciuk. Era 11 noaptea. O scurtă vizită la ruinele fortificaţiei (pe-afară, normal), apoi hai să ne hotărâm unde înnoptăm: către Efes, Kuşadasi sau ne oprim pe acolo pe undeva? Mergem în Kuşadasi prima oară. Acolo, pustiu. Toată lumea dormea. Apoi mergem în Efes. Similar. Aşa că ne oprim într-o parcare şi pe la 3 dimineaţa reuşesc şi eu să adorm.

La 6 jumate, plecarea. Din nou, Kuşadasi. La 8 fără un sfert, lumea abia se trezea să aşeze şezlongurile pe plajă. Înapoi în Efes. Reuşim să intrăm cu primele grupuri de turişti, dar într-o jumătate de oră încep să sosească puhoaiele de invadatori.

Despre Efes, atât am de zis: nu vă zgârciţi la cei 10 euro (20 lire) cât e intrarea. Chiar merită văzut. Nu degeaba e una din minunile lumii antice.

Terminăm, negociem cu turcii la sânge pentru nişte suveniruri pe care plătim de două ori mai puţin decât cereau ei, apoi hai să mergem să facem şi noi o baie în Marea Egee. Destinaţia Kuşadasi, pentru a 3-a oară. Numai că în loc să mergem în Kuşadasi, decidem să facem dreapta, către nişte plaje care se vedeau tare fain de sus, de pe dealuri.

Şi uite-aşa ajungem la campingul Dereli. Despre el, numai de bine. Pentru 32 lire de cort pe noapte, sau 70 camera, ai acces la o plajă cu palmieri şi nisip fin, ceva wifi, mâncare bună cu specific turcesc, inclusiv fructe de mare proaspete (un deliciu!), servire aproape ireproşabilă, pe scurt, super tare. Vi-l recomand.

După o noapte acolo, plecăm mai departe. Către Halikarnas, mai exact.

Care Halikarnas, în nebunia aia de Bodrum, cu indicatoarele care-mi ziceau una şi GPS-ul care mă băga pe interzis şi străzi care existau doar în mintea lui, s-a dovedit extrem de greu de găsit, chiar şi cu informaţii de la localnici. Aşa că a trebuit să ne mulţumim doar cu încă o repriză de negocieri la sânge în bazar, încă o noapte petrecută în maşină pe drum, şi speranţa ca Fethiye şi Antalya să fie mişto.

Fethiye e super tare, poziţionat la baza unor dealuri extrem de abrupte, chiar pe malul mării, dar din păcate era plin de turişti. Aşa că plecăm către Pamukkale. Nu înainte de-a încerca şi apa Mediteranei.

Drumul către Denizli trece prin munţi. Pustii. Neumblaţi. Atât de pustii, încât în cei aproape 150 km dintre Fethiye şi Denizli, nu ştiu dacă am întâlnit 20 maşini. Dar peisajul e de vis. Vis de pilot de raliu, ca să fiu mai exact.

Ajungem şi la Pamukkale, dimineaţa, după încă o noapte pe drum. Intrăm, din nou câte 20 lire, şi ne bucurăm de 25 secole de istorie condensate într-un singur spaţiu. Din păcate, preţul turcesc al motorinei – şi al combustibilului în general – ne-a cam terminat. Aşa că Istanbul, Bulgaria, şi către casă. De data asta am trecut relativ repede de toate cele, până la podul de la Giurgiu. 6 euro, şi reuşim să intrăm în România.

Dar cum nu voiam să nu fim patrioţi, hai să mergem să stăm o noapte şi pe litoralul românesc. Deci, Călăraşi, autostrada soarelui, Constaţa, Costineşti. Reuşim să prindem cazare la 80 lei, la o vilă îngrijită. Cele două nopţi petrecute la români par în antiteză totală cu atmosfera turcească. Dacă la ei ne-am relaxat în linişte, nu acelaşi lucru îl pot spune despre cele două nopţi în care la 3 dimineaţa auzeai manele. Sau, dacă la turci mai dai şi peste oameni care încearcă să te jecmănească, la români cam toată lumea suferă de sindromul ăsta. Dacă la turci nu vezi alge pe ţărm şi totul e pentru satisfacţia celui care vine acolo să lase un ban, la români el e doar un fraier care e acolo ca să i se facă un serviciu.

Şi partea cea mai interesantă e că preţurile la turci sunt cel mult la fel de mari ca la noi, în condiţiile în care calitatea serviciilor nici măcar nu se compară.

Ei chiar ştiu să facă turism...

Inscrie-te si tu in concurs si poti castiga un produs la alegere de pe B design shop  sau un albom foto de la Skoob's Books