Carcoteli - Amintiri

Camera e o "camera de hotel de 2 *". Are inca aerul comunist, impregnat in pereti. In baie miroase a mare. Ma uit la ziduri si gandurile mi se ratacesc, in timp, spre o zi insorita si muuult prea calduroasa pentru asfaltul orasului, in care singura salvare devine marea. Parca simt amintirea forfotei, galagiei, zilei cu nisip pe talpi....

Simt ca sunt o intrusa aici, in acest spatiu geografic, de 1 mai, de fapt, oricand altcandva decat in timpul verii.

E frig si pustiu, aproape sinistru.

Ma intorc inapoi la ziua cu soare. Nu stiu cine sta aici. O fata cu un baiat, o familie, doua fete petrecarete. Nu stiu. Posibilitatile sunt infinite. Dar ca orice alti pereti, si acestia sunt plini de amintirile invizibile ale prezentelor ce au trecut candva pe aici.

Daca inchid ochii si ma proiectez undeva in afara corpului meu, intr-un alt timp, pot urmari scene din vietile oamenilor de dinainte. Discutii, certuri, hohote de ras si nopti de dragoste nebuna (cum numai la mare poti face), pe toate le pastreaza intiparite in memoria lor afectiva aceste constructii magice de pe litoral, constructii pe care noi le hulim de fiecare data, ca-s "prea urate", ca-s "de 2*", ca-s "asa si pe dincolo si pe dincoace, oricum in nici un caz dragute".

1mai. Zi scurta chiar si in calendarul agendei in care scriu. Zilele care nu sunt 1 mai , au alocat un numar de 26 de randuri. Ziua de 1 mai, are doar 10. Ziua Muncii, zi in care pe vremea comunistilor se organizau festivitati menite sa mai ridice "putin" in slavi conducatorul. Pe vremurile acelea, o zi in care munceai mai cu sarg si abnegatie ca in orice alta zi de lucru, doar era "liber de la munca". Ironic, stiu. Sau cel putin asa mi s-a povestit.

Nu am apucat era "cravatei rosii". Si nu stiu daca regret sau nu.

Poate regret - toti oamenii importanti pentru mine, cu doua trei exceptii, au copilarit si chiar "adolescentit" in epoca aia care ni se pare noua, "the new, screwed generation", foarte departe.

1mai - prezent / 2010. E ziua in care tineri din toate colturile tarii isi dau "intalnire" la malul marii.

Sarbatorim inceputul "sezonului estival". Ce sec suna. Sarbatorim pe dracu. Nu sarbatorim nimic, ne adunam si bem, fumam, si ne distram, ca si cu oricare alt prilej, ca macar la atat suntem si noi romanii buni. Nu intru in descrieri ale statiunii in care am poposit, pentru ca mi inveninez mintea si nu are rost. Atat spun: un tablou trist si grotesc al celor ce se intituleaza "noua generatie". Dupa mine s-ar putea numi "noua si deja distrusa generatie"

Asta ca sa nu mai precizez ca intotdeauna mi s-a parut o prostie sa mergi la mare de 1 mai, desi mi-a fost clar, inca de la primul contact cu acest "obicei", ca esti "so last year", de fapt "so last age" , mai pe romaneste "pierdut definitiv", daca nu aderi la aceasta mare migratiune de la inceputul verii.

Hunii si tatarii habar n-aveau ce fac. Sa vezi "mare migratie" pe Autostrada Soarelui. Si-ar fi luat notite baietii daca apucau fenomenul.

Dar acum, luand pastila ratiunii, marea este doar despre soare, despre caldura si bai in apa calduta, bronz si betii desfranate si nerusinate, pe malul ei, care este atat de primitor mereu.

Anul asta m-am hotarat (intr-un moment de incapacitate mintala - eram in coma cred) sa fiu si eu "now", si am venit la mare, de 1 mai. Acum imi vine sa rad, de prostia de acum un minut. Pentru ca anul asta am venit la mare, fara sa stiu, pentru a vedea minuni pe care nici macar nu le intuiam: Marea - rece si calma, neprietenoasa si neprimitoare.

Nisipul aspru si umed si respingator, care parca ma intreba "ce cauti fato aici, pe tine te asteptam la vara, eu si marea".

Totul te indeamna sa pleci dracului acasa.

Am avut sentimentul asta, pana cand m-am hotarat sa vad rasaritul. Imi ziceam in sinea mea: "macar cu atat sa ma aleg".

Se spune ca este unul din cele o suta de lucruri pe care trebuie sa le faci in viata.

Insa Poseidon s-a luat la intrecere cu Helios si a hotarat sa invinga. Sa va povestesc putin: deci ne aflam pe plaja, patru prieteni. Unul dintre ei, intr-o conversatie banala, si putin luat de valul alcoolului s-a apucat sa tipe la Poseidon cerand sa vada o balena albastra. Chiar acolo pe plaja la picioarele lui. Bun, nimic rau pana aici. Am constatat (ca o paranteza) ca si zeii au ceva reglementari in apele marii Negre. In sensul ca...i-a trimis delfini.

Prietenul nostru se uita in zare...si deodata, ne-a spus ca iese ceva din apa. CUM, sa crezi asa ceva la 5 dimineata pe una dintre cele mai anoste plaje (dpdv al reliefului) de pe litoralul romanesc? Dupa ce stiai ca ati baut whiskey impreuna vreo 4 ore???

Si totusi erau. Delfinasi draguti, si catifelati, vreo 3-4 cred, care inotau vesel, si isi scoteau din cand in cand inotatoarele la suprafata. Moment Kodak. Atat de Kodak, ca nu am reusit sa-l imortalizam. Eram prea vrajiti. Dar vorba lui Oscar Wilde: "Cine are nevoie de poze, inseamna ca nu are memorie buna".

Prietenul nostru a cerut ATAT de dezinteresat sa vada o balena, iar eu eram ATAT de convinsa ca plaja aia imbacsita de timp si de relele timpului nu are nimic de oferit, incat cred ca Poseidon s-a hotarat sa ne dea o lectie. Multumim. Noi, cei patru care am vazut minunea.

Apoi globul portocaliu al lui Helios a tasnit din mare, si s-a inaltat usurel, ca un final incandescent al scenei de dinainte.

Cand unii oameni dorm, altii vad minuni. Mi s-a parut ca am fost martor al unei scene parca rupta chiar din Geneza: Luna se topea putin cate putin in spate, iar Soarele se nastea chiar in fata ochilor nostri, aruncand culori ca niste sageti de foc pe toata intinderea marii, care era linistita si senina, ca un animal urias si adormit.

Ma bucur ca am vazut un soare de la inceput.

Marea de azi mi s-a parut ca o viata: agitata, valurile - ca toate intamplarile care vin peste noi si ne spala sau ne slefuiesc, sau ne ridica sau ne darama, si ne trag inapoi in valtoarea din larg, iar delfinii ca acele bucurii care apar chiar cand credeai ca nu mai ai nimic de vazut, nimic de trait, nimic de simtit..