Carcoteli - Amintiri

Ideea e ca aveam un profesor de logica pe care nu-l prea înghiteam. Bine, sentimentu’ era reciproc, da’ asta e alta poveste.

Si-ntr-o buna zi, dragii mosului, n-aveam clasa sa facem ora de logica, asa ca ne mutam în amfiteatrul de chimie. Acolo, suprize suprize, scoateti copii câte o foaie de hârtie, ca dam lucrare. Dumnezei, Cristosi, alea alea, scoatem noi câte o foaie de hârtie si ne apucam de treaba.

Subsemnatu’ statea chiar pe ultimul rând, ala cel mai de sus. Acu’, nu mai stiu daca stiam subiectele, le terminasem sau ce dracu’ facem, cert e ca îmi vine la un moment dat o idee. Si din momentu’ ala n-am mai putut scrie nimic în lucrare.

Rup frumusel o bucatica de hârtie, ca o mica fituica, si încep sa scriu pe ea. Dup-aia, o îndes în pumnu’ stâng, da’ nu de tot, si nici pumnu’ nu-l strâng tare, încât sa se vada o mica pata de alb în palma. Si ma tot faceam ca ma uit în mâna cu pricina, apoi începeam sa scriu.

Ma vede profu’. El era jos, la tabla. Ma vede odata, ma vede de doua ori, începe tataie si urca scarile pâna sus la mine. Io, când l-am vazut ca vine spre mine, nu ma mai uitam în palma, da’ nici nu scriam. Si nici mâna n-o tineam închisa de tot, numa’ putin, tocmai bine cât sa se vada nitelus coltu’ hârtiei.

Vine tataie pe lânga mine, îmi da târcoale, se uita la mine, se uita în foaie, da sa plece, si deodata se întoarce brusc, se repede la mine, ma apuca de mâna, si-mi ia "copiuta". Trimfator, îmi ia lucrarea de pe birou, si în timp ce se întorcea cu spatele si începea sa coboare zâmbind scarile spre catedra de la tabla, îmi arunca printre dinti un dispretuitor "poti parasi sala".

Colegii care erau pe lânga mine si nu vazusera ce facusem înainte sa ma "prinda" profu’, au tresarit speriati, alea alea, ce s-a întâmplat, cum, de ce, l-a prins p-ala... în fine, stiti sindromu’. Io, printre zâmbete, ma apuc agale sa-mi strâng acareturile, cu ochii pe el, asteptând Da Big Moment.

Pe la jumatea distantei pâna la catedra, reuseste mosu’ sa-si puna ochelarii, sa dez-mototoleasca "fituica" mea si s-o citeasca.

L-am vazut cum s-a oprit, a citit iarasi, a ridicat capu’, s-a întors vijelios, a urcat scarile cu o agilitate pe care nu i-o banuiam, ajunge în fata mea, si-mi arunca furios înapoi pe masa lucrarea mea. În clipa aia i-am citit ura din ochi. Da’ io zâmbeam deja, iar cei din jurul meu care vazusera faza, se prapadeau de râs.

Mi-a lasat omu’ lucrarea si s-a întors la ale lui. Puteam sa mai scriu ceva, da’ cine mai era în stare de atata râs?!

 Pe "fituica" scrisesem maaaare: "TEAPA ! HA-HA-HA-HA !"