Carcoteli - Amintiri

Haideți să vă povestesc  o întamplare despre un prieten de-al meu de pe alte meleaguri, Mohammed.

Într-o seară, în urma invitației facută de amicul numit mai sus, îmi iau nevasta de braț și purcedem spre casa acestuia.

Io înţelesesem că ne vedem să luăm şi noi ceva în gură, nah, gastronomie specifică Orientului Mijlociu. Deci eram extrem de entuziasmat şi nerăbdător. Fiind Ramadanul, nu puteam să ne vedem înainte de ora 9, când pot şi ei să ia „micul dejun”. Deci pe la 9 şi 10 parcăm maşina şi ne dăm jos, să-l sun să-mi zică pe ce buton să apăs la interfon.

Îl sun. Şi sun. Şi telefonul, săracu’, suna, dar nu răspundea nimeni. Hmm, ăsta şi-o fi făcând rugăciunile de seară (deşi era mult după apus, dar na, io ştiu ce ritualuri mai au ăştia în timpul postului...?). Mai aşteptăm. Băgăm o ţigară. Terminăm ţigarea, mai sunăm o tură. Mai aprindem o ţigară. Iar sunăm. Fumăm şi sunăm într-un prezent continuu.

Luasem şi noi o sticlă de suc, că na, aşa e frumos când te duci pe la cineva, să nu te duci cu mâna în pardon. Nu trebuie să vă mai zic cât de rău îmi făcea cu ochiu’ sticla aia în timp ce stăteam cu telefonu’ în ureche şi ţigara în gură.

În timpul ăsta, făceam pariuri cu nevasta despre motivul care-l împiedică să ne răspundă. „Ăsta nu mai are chef de noi şi nu ştie cum să ne trimită acas’”. „Neah, e la baie, se spală şi n-aude telefonu’”. „Io încă mai cred că se roagă, da’ dă-l încolo, aproape o juma de oră...?” „Io zic că jumuleşte maimuţa”. Şi tot felul de idei din astea, „inteligente”.

Până la urmă, ne răspunde. Dormea. No comment. Urcăm. Ne şedem, ce bem? Cafea, ceai, suc? Cafea să fie. Ne mutăm la bucătărie. Cu cafelele în faţă, ne feliază o bucată de chec şi ne dă nişte smochine. Toate bune şi frumoase, io aşteptam să înceapă festinu’. Lipsa bucatelor şi mai ales, lipsa mirosului specific mi-a dat ceva bănuieli, dar le-am ignorat.

Timpul trecea, checul se ducea, altceva nu mai venea – nu, stai, mint, a mai venit un ceai, şi ăla la cererea mea – începusem să-mi iau gândul de la masă. În mod ironic, ajungem să povestim de ospitalitate. Aşa că se minunează şi-şi exprimă dezacordul vizavi de un coleg pe la care, în mod similar, mergem cu nişte suc şi prăjituri care într-un final ajung pe masă, iar din casă apare doar câte-o cafea. Sau o nuntă unde nuntaşii sunt serviţi acasă cu crenvurşi pe post de mâncare. Şi tot îmi zicea că da, că la el nu e aşa, că oaspeţii se servesc şi alea alea. Şi la noi se pune ceva pe masă, din casă, sa vază musafiru’ că na, te bucuri de prezenţa lui. Masa se golea în continuare.

Până la urmă, i-am arătat nişte poze, am făcut schimb de suveniruri şi-am plecat acas. Acolo m-am delectat – mai mult de ciudă, decât de foame – cu nişte pui cu orez şi ou. Un deliciu. Şi bine-nţeles, suc la discreţie.

Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu am aşteptări şi nici nu mă supăr pentru faze din astea. Una e să pui o troacă pe masă din care să se servească lumea cât are chef şi când vrea, şi e cu totul altceva să arunci câteva felii de ceva.

Dar totuşi, parcă e niţel ruşine, nu?...

Teuton mai scrie de Mohammed si pe blogul lui.