Carcoteli - Amintiri

Interviu langa Londra, noi in Scandinavia, baby sitter-ul meu obisnuit nu putea sa stea cu copilul, iar eu in ziua anterioara interviului nu putem sa plec de la servici dis de dimineata asa ca doar pe la 2:00 aterizam in Londra.

In loc sa refuz sau sa cer alta zi inventez urmatoarea schema. Sa ma duc de la Londra la Birmingham, sa las copilul la prieteni, iar de la Birmingham sa ma duc la locul interviului sa dorm acolo, iar ziua urmatoare, dupa interviu sa ma intorc la Birmingham sa-mi recuperez copilul.

Suna complicat? E asa a aratat mai toata viata mea.

Bun, contactez pretenarii din Birmingham, care imi dau numarul lor de telefon si imi spun sa-i sun cand ajung in gara din Londra catre Birmingham sa le spun ce tren prind, ca lor le era greu sa aprecieze cat timp imi ia mie sa trec de "emigration control" sa gasesc metroul, sa ma orientez, sa schimb metroul si toate astea tragand un copil si niste bagaje (ca ma hotarasem sa fac si putin turism dupa).

Bun totul merge minunat. Chiar mai minunat decat credeam eu deoarece trenurile englezesti circula in general mizerabil, iar eu chiar am reusit sa fac toata calatoria cu schimbat de trenuri pana la 10 seara.

Ajung deci in gara, ii sun de la un public (era inainte de mobile) sa le spun in ce tren ma urc. Ajungem in Birmingham, le dau copilul in primire in gara, bem o bere pana la trenul meu, ma descurc sa schimb trenul ajung in gara de destinatie, hotel, interviu etc.

La terminarea interviului obosita moarta ma pregatesc sa repet excursia. Ma duc in gara mica locala, studiez conexiunile, gasesc telefonul public si dau sa sun pretenarii sa le spun cand ajung. Surpriza: "Numarul nu exista". Cum sa nu existe ca doar l-am folosit ieri? Mai formez o data: "Numarul nu exista". Intru in disperare, pentru pretenari aveam doar telefonul si adresa de e-mail. Numarul de telefon era inutil, e-mailul la fel de inutil deoarece erau acasa, cartea de telefon din nou inutila deoarece nu stiam cum il cheama pe proprietar, deci cum recuperez copilul.

Intreb un cetatean ce poate fi gresit cu numarul respectiv. Se uita la el si imi spune ca are o cifra mai putin. Sed si ma gandesc, o cifra mai putin. Inseamna ca ieri cand am format din Londra exista o singura posibilitate, am tinut degetul mai lung pe o cifra. Il intreb pe cetatean care este prefixul Birmingham-ului. Imi spune. Prima parte era deci corecta. Ma hotarasc sa sun la toate numerele la care dublez una dintre cifrele de dupa prefix. E la cam a treia a patra incercare, intra o voce cunoscuta si problema este rezolvata.

Inca ma minunez cum de a mers in prima zi sa-i gasesc din greseala. Cineva acolo sus m-a iubit sigur. Nu stiu ce faceam acolo in gara din Londra in prima zi daca nu reuseam sa-i gasesc, mai ales in conditiile in care timpul meu era dramuit la minut, iar hotelul unde imi aranjasera cazarea, fiind in incinta institutiei nu accepta copii.

Si daca vi se pare povestea prea trasa de par, ia mai uitati-va o data la nick-ul meu.

 Ai si tu o amintire pe care vrei sa ne-o impartasesti? Trimite-o la varza(at)verze.ro si ai sansa sa castigi romanul Control.