Divertisment - Evenimente

Cetatenii patriei au avut de asteptat vreo 40 de ani, din care mai mult de 20 de cand Bob Dylan a pornit celebrul turneu “Never Ending Tour”, ca sa il poata vedea poposind si pe meleagurile noastre. Iar acest fapt memorabil a avut loc la Bucuresti, miercuri 2 iunie 2010, si a fost  asteptat atat cu nerabdare de catre fani, cat si cu destula curiozitate  de o alta parte dintre ascultatorii muzicii sale.

In seara de 2 iunie, dupa cum se stie, la Zone Arena din Capitala, artistul  a urcat pe scena putin dupa orele 20.30 si a cantat in fata unei multimi de peste 7000 de spectatori – din care, fie intre noi vorba, extrem de putini chiar aveau varsta generatiei sale, cea care respirase acelasi aer al framantarilor acelor timpuri.. 

Purtand un costum negru si  o palarie de largi dimensiuni, a interpretat, in acordurile trupei sale, piese mai vechi si mai noi, indeosebi cu accent blues.

Drept urmare si  atitudinea sa din aceasta seara a impartasit  niste caracteristici blues. Dylan nu a fost acolo ca sa faca show;  s-a tinut modest.

Ceea ce a avut darul sa-i  nemultumeasca pe o parte dintre spectatorii prezenti, care probabil au avut asteptari mult mai mari de la omul acesta care a influentat in asa mare masura muzica – astfel ca s-au auzit destule carcoteli : “ a fost mai degraba concert de instrumentatie”, “ nu a stiut sa capteze publicul”,  “ nu a stat el in prim-plan”, “s-a purtat rece”, “ a cantat precum un simplu cantaret de blues”. Asa ca unii spectatori au fost dezamagiti, si s-au apucat sa isi rezolve afacerile personale prin intermediul telefoanelor mobile, sau  sa lanseze comentarii  ori sa ia des drumul standurilor de bere si altele asemenea.

Pai, preferatele lui Dylan sunt muzicuta, chitara si orga electronica - si el a fost dintotdeauna un artist care pune mare pret pe instrumentatie, apeland si personalizand modalitatile de expresie ale mai multor genuri si curente din muzica americana , de la folk, blues si country la gospel, rock and roll si rockabilly, de la muzica folk englezeasca, scotiana sau irlandeza la chiar jazz si swing – de altfel specialistii in domeniu acorda o maxima importanta rolului sau de compozitor.

Asa se face ca  fanii adevarati ai lui Bob Dylan, cei care stiu bine cine este si cum canta, si care ii inteleg si ii poarta realmente muzica in suflet de atatia si atatia ani, care stiu ce a insemnat Dylan si cantecele cu mesaj social, anti-sistem, pe timpul comunismului la noi, nu au fost deloc surprinsi – decat intr-un mod foarte placut.

S-a vazut insa ca i-a facut placere sa fie acolo, pe scena, i-a facut cu adevarat placere sa cante, si, chiar daca nu a imprimat pieselor sale prea multa energie, ori implicare, parand astfel “rece”, sau chiar daca a  mai schimbat linia melodica, ori a adaugat note de blues, de jazz sau  country,  Dylan este recunoscut si iubit pentru ceea ce pune in muzica, ce valente ii confera.

Pentru fanii adevarati si care pricep sa inteleaga mai multe - si poate dincolo de anumite paravane, playlistul s-a considerat  a fi fost unul excelent – din care au facut parte  “It Ain't Me Babe”, “Stuck Inside Of Mobile…”, “Just Like A Woman” (preferata fanelor prezente), “Desolation Row”,  “Highway 61 Revisited”, “Ballad Of a Thin Man”, asa ca  atmosfera, pentru ei, a fost  magica, intima; fani carora  legendarul Bob Dylan le-a cantat – intre si ca pentru prieteni.  Iar la final, artistul nu a fost nazuros si a acordat un bis – “Like a Rolling Stone” interpretat intr-o maniera deosebita.

“Un simplu cantaret de blues”?

Hmm. Si acesta poate fi un mesaj –  de altfel chiar unul puternic, pentru cine are “urechi” sa il auda.