Divertisment - Filme

Oamenii cu carte de la CNC au decis ca daca “Milk” prezinta realitatea unor vremuri (anii70) inseamna ca face “propaganda unei orientari sexuale”, deci este interzis minorilor.

Este si mai trist ca filmul este doar un documentar si o drama, si nimic mai mult, si nu stiu cum ai putea face propaganda unei orientari sexuale. Ca doar nu vine nimeni cu insigna “be gay now, ask me how” si te converteste. Oare nu-si dau seama cat de penibili sunt? Si spun asta, pentru ca are mare legatura cu filmul.

Gus Van Sant descrie si indica foarte bine in “Milk” personificarea homofobiei. Personajele homofobe sunt prezentate destul de obiectiv, sunt portretizati, sunt indicate pozitiile lor sociale.

Aproape ca ar putea fi un subtil film politic, pentru ca sunt indicati cei care incalca drepturile omului, dintr-o pozitie din care nu ar trebui sa-si permita asta. Sunt subtil aratati cu degetul ipocritii care zambesc si spun ca lor le pasa de oameni, sugerand si adevarul din spatele unei miscari politice.

Filmul nu incearca sa impresioneze sau sa indice victime, sa puna intrebari sau sa dea raspunsuri. Ci ni-l prezinta pe Harvey Milk (Sean Penn), un om normal care iubea alt om normal. Un om care are incredere in ceilalti oameni chiar daca reciproca nu este valabila. Povestea relatiilor sale nu e prezentata romantios. Relatiile gay din filme, in general (ca si in “Brokeback mountain”) sunt total diferite fata de cele dintre un el si o ea.

Harvey Milk al lui Penn se deosebeste de stereotipul banal unui homosexual. El este prezentat ca un barbat mai sensibil, ale carui maniere doar studiate atent tradeaza o usoara ridicare a mainilor flexate din incheietura, sau alte minuscule gesturi ar indica foarte subtil orientarea sexuala. Un rol greu un personaj care-si ascunde sensibilitatea, un Sean Penn uman si foarte convingator.

Povestea devine puternic emotionanta in momentul in care desi stim ca este reala, si ni se spune sfarsitul la inceputul filmului. Este adevarat ca fiind o intamplare reala, finalul este cunoscut si filmul oricum nu se agata de deznodamant. Colajul de secventele cu tenta documentara reconstituita, imaginile de arhiva (Anita Bryant apare exclusiv as herself in imagini reale) si imaginea filmului in sine nu fac decat sa transmita mai puternic mesajul filmului, si sa se ancoreze in realitate.

Tot un amalgam de reconstituire si film este si epilogul, unde diverse cadre cu personajele filmului sunt prezentate succesiv cu poze reale ale persoanelor reale.

Filmul este o drama documentara, care prezinta povestea unor suflete chinuite si nu face propaganda decat drepturilor omului.

Floyd Galceava

 Floyd are blog de filme aici.