Dragoste si sex - Dragoste

Continuare din Comment te dire adieu (2)

Karin a venit peste 20 de minute. Si-a comandat acelasi bautura ca si mine, si-a aprins o tigara, apoi a zis ca vrea sa-mi spuna o poveste. Eram numai ochi si urechi. Mi-a zis ca e o mica poveste din mitologia egipteana. Nu avea un motiv anume sa îmi spuna aceasta legenda, dar se trezise cu ea în cap imediat dupa ce plecasem, asa ca trebuia sa scape de ea. Mi-am mai luat un pahar si i-am dat voie sa se produca.

Se spunea ca dupa geneza în stil egiptean, care a însemnat o lupta si o împacare între elemente, soare apa , aer, pamînt, a urmat o perioada de pace si întelegere pentru zei, în care Atum (Ra), ajuns deja conducator, creeaza cele 360 de zile si nopti ale anului.

Toti zeii sunt multumiti, inclusiv Nu, zeul oceanului, apa primordiala. Nut, aerul, cerul, de sex feminin, îsi pastreaza pozitia arcuita deasupra fratelui sau Geb, pamîntul, însa în timpul noptii ea se apleaca putin asupra fratelui ei astfel încît sa se poata atinge unul pe celalalt. Atum nu observa acest lucru. Astfel, Nut ramîne însarcinata cu cinci copii. Furia lui Atum la aflarea acestui incest îl revolta pe Thot, zeul inteligentei, care se hotaraste sa o ajute pe zeita si joaca zaruri, miza fiind chiar timpul. Cine cîstiga primea nu bani, ci secunde, minute, ore si chiar zile. În cele din urma Thot cîstiga în fata Lunii si primeste de la aceasta cinci zile. Aceste zile, create de Thot, sunt daruite lui Nut, care putea acum sa nasca fara sa încalce porunca lui Atum.

Am ascultat-o ca vrajit. Povestea ma interesa mai putin, sunt atîtea si atîtea istorii si mitologii, încît e foarte greu sa le memorezi pe toate. Îmi aduceam aminte cumva si de asta, însa acum un singur lucru îmi condensa toata puterea de concentrare. Ea. Doar ea, asa cum era, cu un accent straniu, dar vorbind aproape perfect limba mea, frumoasa fara a fi perfecta, electrizanta, usor salbatica, putin eleganta, inteligenta si în acelasi timp ascultatoare. Ca o furtuna domesticita.

În largul marii, pe linia orizontului, soarele se cobora în mare pe un tobogan nevazut. Era atît de frumos încît ma simteam învelit de toata dragostea din lume. I-am zis ca apune. Mi-a spus ca nu e adevarat, soarele nici nu apune, nici nu rasare. Pur si simplu se întoarce putin în timp, încetinind procesul de îmbatrînire, încetinind curgerea imuabila a lucrurilor în timp. Pur si simplu soarele crea un spatiu autonom, un spatiu neutru, unde timpul nu mai curge la fel cum o face de obicei. Ca si cum ar da sansa unor lucruri sa se întîmple. La fel ca în povestea pe care mi-o spusese putin mai devreme.

Am zîmbit si eu, dar a trebuit sa recunosc ca într-adevar, frumusetea gîndurilor ei ma coplesise. În plus, faptul ca îmi zisese asta, ca ea putea crede într-un astfel de vis, îmi ridicase pulsul peste viteza de desprindere a sufletului de trup. Eram atît de emotionat încît nu mai simteam gravitatia. M-a prins de mîna si simtindu-mi tremurul, m-a smuls dintr-o data de pe scaun. M-a chemat la dans, un dans pe care l-as fi visat daca nu ar fi fost acolo, real. Tocmai cînta Cure, “One Hundred Years”, iar în mintea mea se crease senzatia ca cei o suta de ani de singuratate pe care-i traisem au luat sfîrsit. Cînd s-a terminat melodia, mi-am lipit buzele de obrazul ei, cautîndu-i gura cu o dorinta mai apriga decît cea a lui Hercule coborînd în infern. Am ramas asa lipiti, fluizi ca doua cascade care se scurg una într-alta, vreme de înca o melodie, “Until the end of the world”. Cînd cei de la Apoptygma au terminat de cîntat, soarele disparuse sub curbura pamîntului. O lumina lina venea de sub ape, ca un ramas bun de la un prieten drag.

Curînd întunericul a învaluit plaja, au început sa apara focuri. Am baut am dansat si am reusit sa si fumam. Deja lumina aceea de vis devenise fumul unui teatru magic, patrunsesem în lumile cele mai obscure si mai speciale pe care le putuse crea vreodata un om. Eram ametiti, frumosi, îndragostiti, treceam unul prin celalalt, ne întrepatrundeam ca doi oameni de fum. Am petrecut toata noaptea, transformînd iubirea în bucurie, bucuria în placere, placerea în dorinta, dorinta în sarut, sarutul în lacrimi, lacrimile în zîmbet, zîmbetul în pacat, pacatul din nou în iubire. La un moment dat am luat niste vin si ne-am ascuns într-un mic golfulet retras de pe plaja. Ne-am iubit cu ardoarea a doi oameni ramasi singuri pe întreg pamîntul, care au la dispozitie o singura noapte pentru a recrea specia omului.

Soarele a rasarit si a apus în acelasi loc cinci zile la rînd. Eu si Karin. Karin si eu. Noi. Doar noi si o eternitate de cinci zile. O eternitate în care secundarele marcau timpul invers, în care soarele refuza sa apuna, în care lumea era la fel cum a fost creata, cu dragoste, cu ura, cu nevoi, cu razboaie. De a doua zi nimeni nu a mai fost mirat ca dupa ora cinci soarele se întoarce din drum si urmeaza cuminte pe acelasi drum pe care a venit. Oamenii priveau rasaritul si apusul din acelasi loc, cu ochii conectati la mare ca la o sursa de energie. Nu se mai întrebau daca vine sfârsitul lumii, nu se mai întrebau ce urmeaza. Stupoarea încetase de parca nimic nu s-ar fi întîmplat. Niciun post de radio, niciun canal de stiri nu a consemnat evenimentul, nimeni nu scotea o vorba, ca într-un secret de proportii, ca într-o vraja în care nu trebuie sa vorbesti si nici sa privesti în urma, ca sa nu se destrame. Lumea era normala asa cum era, eu întîlnisem dragostea în ultima ei încarnare si ma bucuram de semnul fiecarei secunde pe care ea mi-o fura de pe buze sau piele.

De fapt, tot timpul acesta a durat pentru mine la fel de mult ca o secunda. În dimineata zilei a sasea, când lucrurile au intrat în normal, nu-mi aduceam aminte mai nimic, decît starea aceea de bine, de plin, starea pe care o are lumina cînd alunga întunericul sau starea pe care o are întunericul cînd se uneste cu lumina pentru a forma o amintire, o amintire scurta, ca o descarcare electrica, ca un remember înaintea mortii. Probabil ca aveam pe chip acel zîmbet indescifrabil al oamenilor care trec în lumea de dincolo.

Acela a fost momentul în care am realizat ca sunt singur, la fel de singur ca centrul universului. Pasii m-au purtat pe plaja înspre terasa aceea, care dormita pe o limba de pamînt, înfipta în mare ca într-un sarut primordial. Terasa visa, si în visul ei se auzea o melodie nostalgica, aproape trista, frantuzeasca, un recviem pentru o dragoste de care n-ai vrea sa te desparti niciodata.



"sous aucun prétexte, je ne veux
avoir de réflexes, malheureux...
il faut que tu m'expliques, un peu plus mieux
comment te dire adieu...

mon coeur de silex vite prend feu
ton coeur de pyrex résiste au feu
je suis bien perplexe, je ne veux
me résoudre aux adieux..."