Dragoste si sex - Dragoste

Lucrurile au început sa devina mai clare dupa ora cinci dupa amiaza. Majoritatea iubitorilor de bronz si bai solare se reîntorceau pe plaja, avizi în continuare de ultraviolete si sare marina. Îsi întindeau cuminti prosoape, sezlonguri, izoprene – fiecare ce avea – în nisip, apoi se ungeau cu fel si fel de creme si solutii, pe urma se lasau în grija radiatiilor astrului diurn. Asta pîna cînd stupoarea a început sa cuprinda pe toata lumea.

Eu eram pe o terasa cu vedere la mare, la baza unui mic promontoriu care se impieta în mare destul de gingas, aproape timid, ca un piepten într-o claie de par ciufulit. Ma delectam cu o bere rece si rock progresiv si îmi plimbam privirile cu o satisfactie aproape de pîngarire pe trupul umed si bronzat al unui specimen blond, bine dotat de mama natura.

Era ca o înghetata asortata de fructe, mi se topea în cortex în timp ce dintii executau miscari involuntare de masticatie, parca ar fi rontait un cornet invizibil - reprezentat în realitate de o pereche de bikini si un sutien de culoarea sulfatului de cupru. Tipa s-a apropiat de mine, stapîna pe farmecele sale.

Emana curenti electrici în aer, îmi bruiase complet auditia, îmi paralizase functiile locomotorii, iar în cap auzeam numai paraziti si interferente, ca un radio care nu prinde niciun post. S-a oprit la bar, la mai putin de jumatate de metru de mine, si-a comandat o cafea si un pachet de tigari, apoi s-a îndreptat catre mine, si cu o voce calda, suava, inocenta, care mi-a adus linistea si pacea pe care mi-o aducea vocea mamei cînd îmi soptea cîntece de leagan, mi-a cerut voie sa stea pe scaunul de lînga. Parca intrasem într-un atac de panica. Endorfinele mi se varsau în sînge cu o furie uriasa, inima îmi batea la fiecare zecime de secunda, cuvintele mi se înghesuiau în laringe ca într-un pian fara corzi. Am reusit sa clipesc scurt din ochi si sa iau o gura de bere, încercînd cumva sa îmi disimulez fîstîceala. Parca si berea se încalzise instantaneu, însa senzatia de posirca statuta m-a readus în prezent si am reusit sa o poftesc pe zeita frumusetii sa ia loc. Mi-a zîmbit ca si cum s-au copt strugurii. Ochii si pielea îi straluceau de parca fusese conceputa din dragoste si argint.

Si-a desfacut pachetul de tigari si mi-a cerut un foc într-o româna perfecta. Avea un accent ciudat, nu-l puteam indentifica. Probabil ca a simtit si ea mirarea mea, într-un fel mi-a fost de mare ajutor, ma puteam ascunde mai bine în spatele ei, în plus era un bun prilej pentru a începe conversatia. Gîndind probabil ca a gresit, a mai repetat o data rugamintea, atenta la fiecare cuvînt, ca un elev care abia învata o limba straina. Abia în acel moment reusisem sa obtin cu adevarat controlul asupra gesturilor, asupra gîndurilor. Trecusera aproximativ 5 minute de cînd o zarisem si în tot acest interval fusesem ca un iepuras paralizat de muscatura cobrei, în asteptarea momentului în care maxilarele sarpelui sunt dilatate suficient cît sa-l poata înghiti din prima. M-am uitat la ceas. Era fix 5 si jumatate. Desi nu banuiam înca, acela a fost momentul în care a început.

Atata ca o vikinga, o fiica a lui Odin. Ochi albastri, vii, ten pistruiat, par bogat si deschis la culoare ca un spic de grîu din care a fugit nuanta de galben, lasînd în loc un o stralucire argintiu-cenusie, ca un nor copt în aurora boreala. Avea trasaturi ferme, o fata ovala sprijinita într-o barbie puternica, un nas proportionat, drept, fara pic de obraznicie, o gura cu buze rosii, putin rautacioase dar nu subtiri. Colturile i se arcuiau fin în sus, ca într-un început de surîs. Frumoasa fara a fi perfecta, si totusi lipsa aceastei perfectiuni o facea de o mie de ori mai frumoasa.

Am deschis discutia timid, fara sa încerc sa epatez. Se numea Karin, si era copilul reusit al unui neamt si al unei islandeze. Se nascuse în Suedia, unde locuise pîna la 18 ani, apoi plecase la studii în Londra. Urmase cursuri de limba româna la School of Slavonic and Est-European Studies, avea un master în literatura româna contemporana si urma un doctorat în Mircea Eliade. Vorbea destul de bine româna si chiar a insistat sa continuam sa vorbim, era cea mai buna practica pentru ea, de altfel asta era si motivul pentru care era aici. Chiar daca nu eram expert, mai tineam minte cîte ceva din cartile pe care le citisem, astfel ca discutia reusise mai mult decît sperasem, se crease deja o initimitate între noi astfel ca m-am oferit sa mai iau un rînd de la bar. Parea destul de încîntata de idee, astfel ca, dupa nici jumatate de ora, ne aflam în fata a doua long-iceland-uri (le-am denumit asa ca sa-i fac ei pe plac, tinînd cont de originile ei). Deja începea sa-mi spuna pe nume, si zorii unei mult prea frumoase prietenii se întrevedeau ca o aura iesind de sub orizont. Numai ca lucrurile luasera deja o alta întorsatura.

La al doilea rînd de icelanduri, gheata dintre noi se topise ca un aisberg de marimi medii în paharele de whiskey ale lui Serge Gainsbourg. În fapt, maestrul muzicii erotice franceze fusese usor insinuat în atmosfera terasei, cu ajutorul a doua melodii, binecunoscuta “Je t’aime… moi non plus”, si aproape uitatul hit al frumuselei Francoise Hardy, “Comment te dire adieu”. Discutia noastra coborîse deja într-o zona mai calda, Eliade se topise si el în arsita. Karin sustinea ca multcontroversatul cîntec al notoriului betiv e doar o forma a frustrarii, eu spuneam ca e vorba de revolutia sexuala în Franta, dezinhibarea inhibitiilor si promovarea libertatii de exprimare. As fi vrut sa-i dau dreptate, pe Gainsbourg îl vedeam si pervers si frustrat sexual, însa încercam sa pastrez o tensiune între noi, nu voiam în niciun fel sa las discutia sa se raceasca, dupa ce luase o întorsatura atît de placuta.

Al treilea rînd de long-iceland a venit ca o metoda de împaciuire. I-am povestit ca Francoise era o sfînta, a iubit cu adevarat un singur barbat toata viata ei si chiar îl mai iubeste înca, traiesc fericiti în Corsica. Si fiindca s-a dedicat unui singur barbat este evident ca acel cîntec,“Comment te dire adieu”, i se potriveste la fix, si ca în acest fel Serge îsi spala si el pacatele, depaseste condita de infatuat si satir si poate arata compasiune si emotie, poate simula dragostea ba chiar se poate pierde în ea. Apoi i-am mai spus ca Francoise era foarte frumoasa si ca multi barbati o admirau, si cu toate ca ea era frantuzoaica, pe undeva si amestecul ei de gene vikingo-saxon îi imprimase nuante de asemanare, mai ales la barbie, nas si gura.

Karin începuse a se amuza, îmi spunea ca si eu aduc cu stramosii ei, ca sunt nemilos, necizelat si putin cam dus cu capul, dar oarecum amuzant. Deja îmi spusese pe nume, era clar ca trebuia sa devin mai atent si sa nu cobor deloc garda, altfel riscam sa ma îndragostesc si sa ramîn cu buza umflata. M-am uitat la ceas, era deja 7, afara era o lumina ca în povesti, un soare puternic, mult mai stralucitor decît de obicei. Pielea ei se uscase demult, pistruii i se vedeam mai evident prin bronz, surîsul din coltul gurii mi se parea mai fermecator ca oricînd oriunde, trebuia sa iau o scurta pauza sa alunec pîna la toaleta, sa îmi dau cu apa pe fata si sa îmi reasez gîndurile. Ma tulburase, ma zdruncinase, dupa-amiaza mea linistita se transformase încetul cu încetul într-o lupta, era deja dorinta mea de cucerire, de a învîrti acele mecanisme ascunse în inima si creierul unei femei pîna în punctul în care vrea sa fie cu tine, alaturi de tine, în aerul tau, în gura ta, sub tine, deasupra, cumva, ceva, orice. Sa fie a ta, sa-ti apartina, sa spuna fara nicio rusine, fara nicio demnitate, sunt a ta, fa ce vrei cu mine.

Toaleta era în spatele terasei, exact în partea opusa barului. Eram usor ametit în urma discutiei si a celor trei pahare, dar nu-mi pierdusem luciditatea pe de-a-ntregul. În mod normal soarele trebuia sa devina mai portocaliu si sa se îndrepte usor catre culcare. La ora aceea trebuia sa fie undeva la 25-30 de grade peste orizont. Ma înselam. Soarele se afla pe cer undeva în locul unde sta de obicei între orele 3 si 4, încalzea cu putere, fara niciun pic de efort. Ca si cum cineva ar fi umblat la ora exacta si ar fi dar timpul înapoi cu cîteva ore. Ma uitam mirat, intrigat, însa convins de seriozitatea pe care astrul ceresc o dovedise de-a lungul timpului nu puteam crede o atare evidenta. Nu cautam înca un raspuns, era doar un fapt, probabil ca pe undeva ceva îmi scapase. De altfel mintea mea era în acel moment incapabila sa proceseze fenomenele exterioare, minunea blonda care ma astepta pe terasa era un aspect mai usor gîndibil, mai convenabil de perceput, mai placut de analizat. Curentii dorintelor mele formau un cîmp magnetic cu un singul pol, cu nucleul undeva unde îmi doream sa ajung cît mai curînd. În momentul în care m-am întors la masa aproape ca uitasem de ciudatenie, deja ma gîndeam care este urmatorul element pe care îl introduc în ecuatie.

Continuare: Comment te dire adieu (2)