Filozofari - Ce se mai intampla in lume

Articol inscris la concursul de Craciun.

M-am gandit mult ce sa contina articolul meu de Craciun: unul din Craciunurile copilariei plin de dragoste si de cadouri; omul de zapada imens, frumos sculptat in forma de Mos Craciun; mirosul de cozonaci si sarmale strecurandu-se pe sub usa; singurul Craciun, facut la tara cu taiat de porc si colinde; apoi mai tarziu, Craciunurile de mama si micile evenimente intamplate atunci.

Imi sunt toate dragi si as putea trimite cel putin cinci povesti de Craciun. Unele vesele, altele funny, toate cu un talc.

Ma voi opri insa la povestea unui Craciun, nici funny, nici vesel, dar care trebuie, cred eu, reamintit din cand in cand: Craciunul 1989, facut intr-un spital bucurestean ca unul din liota de studenti care ajutau, atunci cand nu incurcau.

Medicii erau toti la datorie, surorile calificate la fel, brancardierii, liftierele, infirmierele, cei de la bucatarie si cei de pe la morga mai putin. Aprovizionarea mergea greu, afara se tragea, luam din putina mancare ce era si treceam strada  sa-i hranim pe cei care aparau metroul, iar ranitii si mortii tot veneau. Eu aveam un registru si trebuia sa-i inregistrez pe toti cei intrati in viata sau fara viata.

Era seara, nu foarte tarziu, dar era deja intuneric. Ziua, noaptea si ora nu mai conta, erau deja vreo 3 zile in care nu dormisem mai mult de 3-4 ore in sir imbracata si de cand nu trecusem pieptanele prin par. Toti eram foarte obositi si exasperati de tragatorul de pe macaraua de vizavi si de sosirea ambulantelor.

Acum venisera mai multi morti, se umpluse holul, toti soldati in termen. Ii cautam in buzunare sa gasesc livretele. Toti nascuti in acelasi an cu mine, toti dintr-o unitate in care imi plecasera din prieteni, toti necunoscuti, de parca mai conta, ii simteam pe toti frati si aveam o senzatie de ireal, de vis urat. Ma rugam sa ma trezesc, sau sa vina cineva sa-mi spuna ca este doar un film, nimic real.

Brusc, unul din oamenii aceia cu care am stat atunci 13 zile si nopti si pe care nu i-am mai vazut apoi, a rasarit langa mine si mi-a spus:

“Cretule, hai ca a venit ceva de mancare!”.

M-am dus dupa el si am nimerit peste o scena cel putin ciudata... locuitorii unui sat dinspre Ardeal taiasera porci si venisera sa ne dea de mancare la spital. In hol cineva pusese colinde si lumea isi ura “La multi ani!”. Eu nu intelegeam de ce. O femeie in varsta vine langa mine si ma lamureste “E Craciunul, maica!”. Apoi vede ca eu nu aveam mancare in mana. Pune niste pita si nu stiu ce cu carne si da sa mi le ofere “Mananca si tu, maica!”.  

Intind mana spre ea si deodata ne speriem amandoua. Aveam mana plina de sange, sange uman, sangele baietilor de varsta mea, care ma “asteptau” cuminti sa-i inregistrez cu un etaj mai jos si care niciodata nu vor mai manca  pita si slana. Am plecat sa ma spal pe maini…

Craciunul 1989 este din multe puncte de vedere unul memorabil si poate plin de talc. De fiecare data cand incepe povestea cu “A fost sau nu a fost!”, “Manipulare sau Revolutie?!” ma gandesc ca si daca a fost o mare minciuna, si daca mi-ar fi parut rau sa mor vazand ceea ce a urmat, totusi a existat ceva unic , ceva care ma face sa fiu fericita ca am participat la acel efort comun: un sentiment unic de comuniune si solidaritate.

Oamenii aveau incredere unii in altii, imparteau totul intre ei, eram toti ca unul. Citeam inainte in diverse carti despre cum oamenii, in timpul razboaielor sau cataclismelor naturale, devin mult mai umani, actioneaza toti ca unul si dau dovada de un curaj individual si colectiv greu de explicat. Fara Decembrie 1989, nu as fi inteles asta niciodata.

Sa ne amintim si sa incercam sa schimbam ceva, ca moartea tinerilor de atunci sa nu fi fost in zadar.