Filozofari - Literatura

De la prima pagina a “Panzei de paianjen” a Celiei Serghi am stiut ca am gasit cartea pe care o asteptam. Ce-i drept era si varsta cautarilor, a intrebarilor, a sperantelor. Am iubit si m-am framantat impreuna cu Diana, am suspinat si-am plans impreuna cu Ilinca, am indragit locuri si vremuri pe care nu le stiusem.

De fapt, pentru doua lucruri raman datoare acestei carti.

Unul este Balcicul, pe care l-am indragit inainte de-al fi vazut vreodata. Balcicul a ramas pentru mine pana in ziua de azi, simbolul verii la malul marii. Cand am ajuns prima data sa-l vad, aveam emotii ca-n prima zi de scola, imi batea inima nebuneste in piept. Fireste ca m-a dezamagit plaja anosta de la picioarele uriaselor silozuri, sau ce-or fi alea, sigur ca am ramas nedumerita de oraselul prafuit si plin de kitch-uri. Dar la o privire mai atenta am inceput sa descopar detalii, o cladire ici, o priveliste colo, o gradina cu trandafiri, o straduta pietruita si sufletul l-a recunoscut si l-a acceptat. Asa a ramas. Continui sa ma duc cu mare placere la Balcic si sa visez pictori boemi, scriitori excentrici, petreceri demodate cu muzica la patefon si femei senzuale si cochete, atunci cand inchid ochii, fireste, si nu vad sezlongurile din plastic, turistii necivilizati, aglomeratia de prost gust.

Al doilea lucru bun pe care l-am capatat citind Panza de paianjen a fost descoperirea literaturii romanesti interbelice. Atat de bine m-a introdus in atmosfera acelor ani povestea Cellei, atat de bine a descris oamenii si societatea, incat am inceput sa vreau sa stiu mai multe, am inceput sa citesc Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Rebreanu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Am descoperit un farmec aparte in lumea lor, o naivitate si o pasiune de a trai pe care nu le gasesti azi, pe care le-am invidiat si mi le-am insusit cumva ca principii.

Mult mai tarziu, Cella Serghi a scris romanul autobiografic “Pe firul de paianjen al memoriei” in care vorbeste despre mediul in care a trait si-a scris, despre prieteniile marilor scriitori ai vremii, despre Bucurestiul si Romania acelor vremuri si in care descrie etapele lucrului la romanele ei si eforturile aferente. Am citit inca o data “Panza.. “ in paralel, ca sa inteleg si mai bine cum a fost scrisa si care sunt personajele ce au corespondente in realitate. Aproape dezvoltasem o obsesie. Dar, hei, asa sunt eu…

S-a spus despre Cella Serghi ca ar fi o Margaret Mitchell a romanilor. Poate ca povestea Dianei nu are atata dramatism ca cea a lui Scarlet, insa cu siguranta, autoarea a reusit cu aceeasi maiestrie sa descrie o epoca, o lume si sa dea viata unui personaj seducator.

Cartea e fascinanta, fara a avea un subiect prea aventuros si palpitant. N-o iei in mana pentru a afla ce-au mai patit personajele neaparat, ci pentru atmosfera magica in care te transpune. Simti aerul fierbinte, plin de praf din miezul unei zile de vara, auzi valurile si pescarusii, miroase a placinte sau a  castane coapte, se aude muzica sau zgomotul strazilor din Bucurestiul de altadata, e ca si cum ai face un salt in timp si toate ar fi aievea. In fapt, e povestea de viata a unei femei frumoase, care nu conteneste sa-si puna intrebari si sa isi reconsidere pozitia si sentimentele de-a lungul evenimentelor traite. Cunoaste oameni fascinanti, ce-i drept, sau cel putin, asa ii place sa-i vada.

Povestea ei, spusa la persoana I (contine, cu siguranta, nenumarate similitudini cu biografia autoarei) este secondata de observatiile prietenei Ilinca, personaj-martor al tuturor intamplarilor, un fel de punct de reper in iuresul vietii.

Barbatii din viata Dianei sunt descrisi cu atata caldura si li se gasesc atatea calitati si justificari pentru oricare din faptele lor, incat n-avem cum sa nu-i indragim pana la sfarsit pe toti, fara resentimente.

Asa ca, alegerile ei vin natural, cursiv, chiar daca inseamna rasturnari de situatii, de vieti sau simple capricii. Suntem cu ea pana la sfarsit.

Mi-ar fi placut o continuare, o alta carte in care sa mai aflu amanunte din viata acestei femei, un foileton fara sfarsit, care sa surprinda clar si fidel cadru dupa cadru, panorama dupa panorama tot ce se mai intampla. Dar… cum tot ce-i frumos se termina, accept realitatea si apreciez norocul de-a fi citit aceasta carte.

O recomand oricui n-a citit-o, precum si celor ce-au uitat-o.

Catherine are si blog aici.