Filozofari - Teoria Verzei

In primul rand, nu astept pe nimeni. Ca sa fie clar...
Nu mai vreau sa mai astept. Mai bine fac ceva frumos pentru mine. Asa ca… dansez. In mod organizat, planificat si finantat, nu ca pana acum, pe apucate prin cluburi sau pe la chefuri.

Intai, mi s-a parut exotic (ca sa preintampin renuntarea din motive de plictiseala) si benefic pentru mine (mens sana in corpore bla-bla si... slabit  )....
Apoi am vazut-o pe instructoare. Nu arata ca o instructoare de fitness, ci ca un om normal. Si miscarile ei au o gratie incredibila. Asta mi-a dat incredere ca se poate. Ca si cineva ca mine poate ajunge sa se miste asa. Nu are cum sa nu te cucereasca gratia ei. Sunt femeie si nu sunt lesbi si-mi place sa o privesc dansand. 

Una peste alta, m-a prins tare chestia asta. Nu am deloc cultura in domeniu. Eu ascult Rock FM si gasesc ca mi se potriveste manusa. Dar aud fetele pe la sala vorbind despre artisti in domeniu, pronuntand un nume (Haifa de exemplu) si caut repede pe Google sa vad despre ce e vorba. Din link in link, aflu diverse. Incep sa vreau sa stiu mai multe. O rog pe prietena mea sa-mi descarce de pe net muzica femeii asteia. Nu mi-e foarte clar daca imi place  Prefer melodiile cu tobe. Se exerseaza bine pe ele

In al doilea rand, nici nu deschid asa, din prima. Poate tocmai pentru ca nu astept pe nimeni. Asta nu elimina elementul-surpriza, nu?

Pentru ca, uitandu-ma pe vizor, recunosc siluetele care au facut coada la usa mea. Daaaa, le cunosc prea bine:

- ratele la banci;
- literele lu’ fi-miu care se incapataneaza uneori sa nu iasa ca in abecedar;
- pantalonii de uniforma si ghiozdanul – tot ale lui – rupte („a fost un accident, mami”);
- antrenamentele de karate, tot ale lui, si alergatura mea prin oras sa pot sa fiu de fiecare data acolo, cu el;
- exasperarea mea ca nu pricep nimic din aceste antrenamente de karate, in timp ce alti parinti imi par „cunoscatori” („ghedanbarai”, ha!?!);
- zbaterile mele de a le ajuta pe mama si pe bunica mea (cand de multe ori nu ma pot ajuta pe mine insami), cu frustrarile aferente;
- teancul de facturi lunare si sms-urile de la Vodafone, banci si alti furnizori care ma informeaza ca se apropie sau, dupa caz, ca am depasit termenul scadent;
- tintele stabilite de sefi, asortate cu amenintari pentru situatia in care nu sunt indeplinite.... etc.

Au facut toate coada la usa mea. Si eu stau intepenita de spaima si impopotonata in costumul de dans... De ce in costum? Pentru ca visul sa fie complet, autentic, frumoooos.... Ma uit in oglinda de la cuier si mi se pare ca sunt frumoasa, sexi in costumul asta .

Ma uit pe vizor inca o data si aleg rapid: NU dau drumul, nu mai dau drumul la usa (doar la muzica o sa dau drumul). Sa stea toate acolo. Acum e randul meu. Acum e momentul meu. Sa ma simt bine, sa ma simt femeie frumoasa, puternica. Da, am castigat un sentiment de putere. Sa pot sa dansez dansuri orientale mi se pare o putere pe care am dobandit-o nu doar asupra unor „potentiale victime” (cand am pomenit unui amic de-al meu ca fac dansuri orientale am vazut ca au inceput brusc sa-i sticleasca ochii si reactia asta m-a nemultumit atunci), ci mai ales asupra mea.

Nu e doar un exercitiu de coordonare: mainile se unduiesc in aer in timp ce soldurile sunt impinse alternativ in lateral, provocand banutii de pe curea sa scoata clinchete metalice usoare, umerii descriu miscari provocatoare in timp ce muschii diafragmei si cei abdominali actionati alternativ determina unduiri uimitoare ale unei zone care altfel este delicata multe femei, ochii machiati corespunzator (am vizionat un tutorial despre Arabian Make-up  ) de dincolo de valul delicat privesc atatatori si constienti de puterea pe care o raspandesc.

Momentul este frumos, cald, intim si nimeni nu-mi poate lua asta. Cresc in mine acest sentiment de putere, cresc in mine dorinta de a fi femeie in orice situatie, de a fi increzatoare si feminina, protectiva si vulnerabila. Si dansul oriental ma ajuta acum... Parca nu mai sunt singura. Nu e vorba ca mai e vreo alta persoana aici (nu ma duc cu prietene la sala si foarte putini stiu despre aceasta indeletnicire a mea), ci de faptul ca m-am gasit pe mine intr-o forma surprinzatoare, care-mi place si la care nu mai vreau sa renunt.