Gastronomie - Retete culinare

Articol inscris la Concursul Paste 2010

Cand eram copil, intotdeauna asteptam cu nerabdare vacantele pentru ca ai mei ma faceau pachet si ma expediau la bunici.

Bunicii mei din partea mamei erau din zona Vrancei si acolo am petrecut cele mai frumoase clipe ale copilariei.

De indata ce ajungeam acolo abandonam hainele de oras si treceam la costumatia lejera care imi permitea sa alerg toata ziua peste tot fara griji.

O sa vi se para ciudat dar eu preferam sa imi petrec timpul cu oamenii maturi si nu ma jucam cu copiii de pe acolo. Mereu zapaceam oamenii cu mii de intrebari si ma distram extrem de mult cand ma lasau sa-i ajut la treburi.

Reteta pe care vreau sa v-o descriu am invatat-o de la “tata Vasilca”, o femeie foarte batrana, cu aspect fragil care mergea cocosata si sprijinita de un toiag. In sat, tata Vasilca era cea care se ocupa cu descantecele si multi se fereau de ea pentru ca lumea spunea ca deoache.

Intr-o primavara inainte de Pasti, am petrecut o dimineata in bucataria ei micuta facuta din chirpici cand m-a lasat sa o ajut la incondeiatul oualelor de Pasti.

Intai a ales ouale cu suprafata neteda si cat mai deschise la culoare, apoi le-a fiert pe plita sobei. Cand au fiert, a scos ouale si le-a lasat sa se raceasca.

Era o zi de primavara superba cu soare si temperaturi ridicate asa ca am luat doua scaunele si ne-am asezat in usa deschisa a bucatariei  unde ne-am apucat de treaba.

Intai a amestecat ceara topita si taciune din soba intr-o craticioara. Apoi a adus doua “unelte” pentru scris oua facute dintr-un bat cu o bucata de metal infipta in el  pe post de penita.

Am inmuiat penita in amestecul de ceara si am inceput sa desenam ouale. Este inutil sa spun ca ale ei aratau atat de bine iar ale mele parca erau create de un ucenic chior al lui Picasso. Cand ceara s-a uscat pe oua, le-a cufundat in vopsea rosie si le-a lasat apoi la uscat.

La final, a lustruit ouale cu o carpa si putina grasime.  

Cat timp a fost ea in viata mereu ne trimiteau bunicii de Pasti cateva oua incondeiate de ea. De obicei noi copii insistam sa le pastram in vitrina dulapului din bucatarie pentru ca erau asa de frumoase si nu lasam pe nimeni sa le manance. Abia dupa cateva saptamani cand nu mai eram atenti le arunca mama.

Timpul a trecut si tata Vasilica s-a dus in lumea celor drepti dar eu  ma consider norocoasa ca am avut ocazia sa invat de la ea o traditie care aproape a disparut la sat si se face numai in scopuri comerciale.