Jurnalele Verzelor - Jurnal de Catanie

Cu un scârtâit asurzitor, urmat de o bufnitura seaca, personalul opri din nou. „ Înca o halta” mi-am zis în gând întorcând pagina unei carti de Sven Hassel.

Sora-mea, la cei zece ani ai ei se bucura de astfel de calatorii si acum statea lânga geam absorbind totul din priviri, mestecând guma si nebagând in seama, ca si mine, suvoiul de sfaturi pe care mama îl revarsa asupra mea cu privire la cei doi ani pe care urma sa-i petrec în „armata”. Cred ca e o calitate specifica femeilor si în special mamelor de a da sfaturi despre lucruri asupra carora n-au, în general, nici cea mai mica idee.

Cum la fiecare trei minute eram îndemnat „Sa fii cuminte, mai mama, sa nu faci prostii” si auzind asta a treia oara de când s-a oprit trenul, am ajuns la concluzia ca zaceam acolo de vreo zece minute deja.

Depunând un pic de efort m-am desprins cu greu de fascinantele povestiri razboinice ale lui Porta & Co si mi-am aruncat privirile afara. Ceea ce gasira ele acolo nu pot spune ca avu darul sa ma lamureasca asupra motivului pentru care stationam de atâta timp în mijlocul unui câmp, practic. Asa ca le îndreptai  mirate si usor iritate asupra mamei care, nu-i asa, trebuia sa stie, fara doar si poate, sa-mi dezlege urmatorul mister: „Ce dracu’ sta atâta aici, ce gara-i asta?”

Mama fiind, se pare, tot pentru prima data calatoare pe ruta asta, lasa deoparte mimica atotstiutoare si o arbora, cu o ridicare din sprâncene, pe cea prapastioasa: „S-o fi întâmplat ceva, cine stie?” zise ea ridicând vizibil din umeri si tinând palmele îndreptate spre în sus, pentru a vedea ca raspunsul nu e acolo. Aceasta replica îmi dadu de lucru câteva clipe supunându-mi neuronii unui efort de imaginatie care sa-mi explice ce s-ar fi putut întâmpla cu un tren care se târaste cu 40 la ora pe un câmp.

Cum cele câteva imagini proiectate în mintea mea, cu un meteorit cazut pe sine, cu terminarea caii ferate sau rapirea mecanicului de catre extraterestrii nu prea aveau sanse sa se confirme am hotarât sa-mi deplasez fizicul pâna la geam si sa-l aplec în afara, nu pentru a face în ciuda tablitei poliglote care ma sfatuia sa nu fac asta, ci pentru a incerca sa-mi dau seama ce se întâmpla cu trenul asta venit, parca, din alta dimensiune. Holbându-ma de-a lungul lui m-am lamurit repede de primul lucru, si anume ca altii erau si mai nerabdatori ca mine pentru ca îi vedeam coborâti si îndreptându-se spre locomotiva.

În timp ce ma asezam înapoi pe ergonomica banca de lemn m-am lamurit si de al doilea lucru, maica-mea avusese (pentru a câta oara ?) dreptate, ceva se întâmplase cu nenorocitul asta de tren iar sora-mea, ramasa atârnata pe geam, urma sa ne tina la curent cu noutatile. Noutati care nu întârziara sa apara, mai întâi din gura unui ceferist si mai apoi din cea a sora-mii, care cu cel mai firesc ton din lume ne aduse la cunostinta ca „s-a stricat locomotiva” apoi, rontaind în continuare la guma ei se apleca din nou în afara, de data asta punând si un picior pe placuta care îi interzicea lucrul asta.

Am încercat sa citesc mai departe dar nu am putut, în fata ochilor îl aveam pe Micutul  care sucea gâtul unor ceferisti în timp ce Legionarul le taia boasele. Aceste imagini au avut darul sa ma calmeze asa ca am hotarât sa cobor si eu din tren si sa vad care-i treaba cu locomotiva. Nu ca as fi eu vreun ninja al locomotivelor, dar vroiam sa vad cu ochii mei ce naiba a putut sa se întâmple tocmai cu locomotiva care ma târa pe mine spre unitate. Nu am putu sa aflu decât ca s-a stricat ceva la ambreiaj ( habar n-aveam ca au si locomotivele asa ceva) si ca nu se poate repara acolo, pe loc.

„Baiete, poate nu ti-e dat sa ai o cariera militara” ma gândeam în timp ce ma întorceam spre vagonul nostru si îmi închipuiam cum ajung prea târziu la unitate si mi se trânteste poarta în nas. Am întrebat un om cât e ceasul si, dupa un mic calcul, am constatat ca mai erau sanse sa ajung la timp asa ca mi-am reprimat disperarile si am decis ca e momentul numai bun sa bag o tigara.

Continuare:  Pitici kaki pe fond albastru (2) - Prima impresie