Jurnalele Verzelor - Jurnal de Catanie

Continuare din Drumul spre catanie

Mama, care coborâse si ea si statea de vorba cu o doamna, ma privi cu o privire cam lunga, nefiind învatata sa ma vada fumând.

„Oficial” fumam de vreo doua saptamâni, de când aflasem ca am fost admis , „neoficial” însa fumam de câtiva ani, dar asta e alta poveste.

- El e baiatul meu, zise mama scurtându-si privirea aia lunga si transformând-o într-una zâmbitoare, Bill.

- Si pe al meu tot Bill îl cheama, zise doamna aratând spre un baiat ce venea dinspre celalalt capat al trenului.

- Kill Bill, am zis apasat si am întins mâna spre el.

- Au sunat dupa locomotiva si au spus ca o sa dureze cam o ora, raspunse el cu aceeasi lucire în ochi si cu nelipsitul zâmbet de pe fata.

Uitându-ma câteva clipe la el l-am supus unui examen consiliului de pitici din capul meu, care, fara prea multa sovaire, a dat verdictul: nu-mi place tipul asta! Privirea aia a lui îti dadea senzatia ca stie ceva ce nu mai stie nimeni si chestia asta parca îl amuza teribil facându-l sa stea, parca, rânjit. În clipa urmatoare, unul dintre pitici (pitici din aia de care are orice om în cap) îmi proiecta în minte o imagine cu totul si cu totul speciala, aceea a lui Deal stând pe buda si rânjind în felul în care o facea acum.

Trebuie sa recunosc ca imaginea asta avu darul sa-mi lateasca fata într-un rânjet mult mai amplu ca al lui si ca în ochii mei aparu, nu o luminita, ci o lanterna probabil, deoarece interlocutorii mei cascara ochii spre mine si mama dadu glas mirarii din privirile lor:

- Ce gasesti de râs în asta? Am vrut sa-i raspund ceva dar mi-am dat seama ca se referea la treaba cu locomotiva, nicidecum la ceea ce-mi vâjâia mie prin cap, asa ca le-am zis ca nu prea cred sa vina într-o ora din moment ce noi am facut aproape doua pâna acolo.

Pâna la urma nu a fost nici ca mine, nici ca ei, pentru ca dupa vreo ora si jumatate si-a facut aparitia o alta locomotiva care ne-a dus mai departe fara alte probleme. În cele cinci minute facute de la gara pâna la unitate am realizat ca, de fapt, am fost mult mai multi în acel tren care aveam aceeasi destinatie si m-am cutremurat la gândul ca trenul ala este, poate, singura legatura cu lumea. La poarta unitatii m-am mai linistit constatând ca mai erau altii sositi mai devreme „deci cu alt tren” , m-am bucurat in sinea mea.

Primirea era organizata cât se poate de bine si de clar, nu aveam altceva de facut decât sa ascult ce mi se spune si sa merg unde ma trimiteau niste ofiteri foarte tineri. Primul loc unde m-au trimis a fost o masa unde un domn adjutant, atât de batrân încât vârsta celorlalti ofiteri însumata nu cred ca egala anii lui de armata, îmi ceru buletinul si apoi cu un deget osificat îndreptat spre stânga lui îmi zise „ asteapta acolo”. „Acolo” putea sa însemne orice loc începând de la unghia lui îngalbenita de tutun pâna la o manastire impunatoare aflata la vreo 500 de metri mai încolo, tot spre stânga, binenteles. Totusi, undeva între aceste doua repere se afla un sir de banci, majoritatea ocupate, aliniate pe sub niste tei imensi (probabil plantati de adjutant în tinerete) spre care m-am îndreptat agale.

Odata asezat mi-am aprins o tigara si am început sa observ mai bine locul în care urma sa-mi petrec doi ani din tineretile mele. Nu am terminat bine de dat nici macar o tura cu privirea când în câmpul vizual îmi intra un baiat înalt, slab, blond si cu ochelari. Imediat unul din pitici începu sa-mi scormoneasca memoria în cautarea identitatii celui care venea hotarât spre mine cu privirea omului care vede în sfârsit un cunoscut. „E Boroi !” îmi sopti piticul exact în clipa când ma ridicam sa dau mâna cu el.

- Muortii mîa-sii, da’ urât mai îi aici, ai fratie! Zise el ca raspuns la salutul meu, cu un puternic accent moldovenesc.

- Hai ca nu-i chiar asa urât! I-am replicat dupa ce am mai aruncat o privire rapida în jur.

Si judecând dupa castanii si teii uriasi care înconjurau un platou cu iarba de 100 pe 100 (dimensiunile aveam sa le aflu mai târziu), baza sportiva întretinuta frumos si manastirea ce se ridica în zare, puteam spune ca era chiar frumos locul.

„Poftiti la adunare!” se auzi o voce politicoasa, dar si autoritara totodata, care se dovedi a fi a comandantului de companie, locotenentul major Munteanu. Acesta ne spuse sa ne asezam dupa cum ne citeste si am format patru plutoane în final, iar eu cu Boroi si cu Deal , singurii pe care îi recunoscusem deocamdata, am nimerit în acelasi pluton, ultimul.

Am mai aflat ca mumia care ne-a luat buletinele era plutonierul de companie, ca la comanda batalionului era capitanul „cutare”, la a unitatii „cutare” , iar la plutonul nostru locotenentul Popa. Atât. Fremata de doua ori din nari dupa ce îsi rosti preafericitul nume, ne scana pe sub cozorocul lasat aproape pe nas apoi facu stânga-mprejur si ne lasa cu ochii-n soare.

- va urma -