Moda si Frumusete - Frumusete femei

Continuare din Alice in Tara Sanilor-Mari - partea I

A doua zi de dimineata m-am trezit inainte sa sune alarma de la telefon. Emotii. Ma uit in vitrina. Sanii tot acolo sunt, ma linistesc. Ma temeam sa nu fi fost doar un vis si sa ma trezesc la crunta realitate de dinainte.

Ei, hai sa ma adun si sa ma pregatesc. Urmeaza ziua cea mare, ziua transformarii. Prima zi din noua mea viata. Musai sa arat ca o pisi desavarsita, asa ca ma bag la machiaj puternic, toale de toale pe mine, decoltate, sa se vada dom’le dotarile, ca doar n-o sa treaca neobservate cand imi indeplinesc si eu in sfarsit cea mai mare dorinta de la viata.

Cobor, pe scari ma intalnesc cu vecinul de la 4. Se uita la mine „ca la masini straine”. Nici buna dimineata nu-mi da. Oare cum de nu ma mai recunoaste? In fiecare dimineata ne salutam. O fi suparat pe mine? Pe dracu, nici nu se uita la fata mea, privirea ii e atrasa iremediabil de decolteul generos.

- Sar’na! Aaaa... Tu erai, Alice? Nu te-am recunoscut!

Si imi arunca o privire din aia languroasa si plina de subinteles:

- Arati super tare in dimineata asta!

(Deja incep sa curga complimentele, desi de-abia am iesit de pe usa. Ma infoi in pene, fericita nevoie mare.)

Ajung in statie. Niste pusti nu mai mari de clasa a 8-a se imping si se hilizesc pe langa mine. Ma enerveaza dracii de genul asta. La varsta lor singura modalitate de a atrage atentia unei fatuci si de a face o gluma „buna” e sa se impinga unul pe altul in persoana vizata. Bineinteles ca am si eu parte de „impingatura” de rigoare, de ce-as fi scutita, daca nu ma imping pe mine, pe cine? Pe baba care tocmai ii spurca, cu memorabila si consacrata expresie „tineretul din ziua de azi... pe vremea mea nu era asa dom’le, exista respect...”. Au grija baieteii sa ma catalogheze drept „bucata buna” si sa-mi faca dezvaluiri de-ale micului lor creieras de gen „ce ti-as face de te-as prinde”.

Bun. Ajung la munca, urc in birou. Colegii nu sosisera inca, trag o fuga la baie, sa verific ca totul e in ordine, nu de alta dar n-am chef sa-mi culeg sanii de pe jos si sa ma fac de cacao in fata tuturor. Nici o problema, sanii stau cuminciori la locul lor, ii trag putin mai in sus, ma aranjez si ma duc sa fac cafeaua.

La bucatarie tanti Nuti (femeia de serviciu) isi face de lucru pe-acolo. Ma vede si, dupa obiceiul ei, se baga in vorba. Numai asta imi lipsea, conversatii matinale cu tanti Nuti. Pun pariu ca subiectul e de maxim interes.

- Neata don’soara Alice! Ce mai faceti? Cum va merge?

- Neata, bine, multumesc, tanti Nuti...

- Da ce s-a intamplat? V-ati ingrasat parca... V-ati mai implinit... Sunteti gravida?

(Hait! M-a pus cu botul pe labe, nu asta voiam sa aud.)

- Nu tanti Nuti, nu sunt gravida.

si dau sa plec...

- Si aveti grija, nu mai umblati cu salele goale c-o sa raciti... (Jesus!!!)

La birou colegele nu zic nimic. Tac chitic. Astea-s chiar oarbe? Las’ ca stiu eu, is invidioase...

Dar ah... vine seful! Seful, un tip la vreo patruj de ani, cu inceput de chelie, ambitios, cu firma mostenita de la tac-su, insa cu destul cap incat sa n-o falimenteze inca. Insurat, cu copii, bineinteles, cu toate astea isi mai permite glume deocheate cu niste pitipoance de prin firma.

Ma saluta, ma priveste lung... Isi pune ochelarii.

- Neata Alice! Dar parca vad ceva schimbat la tine... Arati mult mai bine azi! (ah... in sfarsit incep sa curga complimentele). Vino putin in birou la mine! (Ma duc.) Vreau sa te implic intr-un proiect nou!

Si ma priveste languros de dupa ochelari. Isi potriveste cravata.

- Dar ti-am spus ca arati bine azi? Si trage un ranjet pana la urechi, ca pisica de Chesire din povestea cu Alice. Privirea ii e iremediabil atrasa de „podoabele” mele, de ma intrebam daca stie cu cine vorbeste. Pana mai ieri nici nu stia ca exist prin firma asta.

- Deci, dupa cum spuneam, am de gand sa te implic intr-un proiect, insa va necesita munca mai multa impreuna cu mine, poate si ore suplimentare... Posibil sa apara si delegatii in week-end-uri. Crezi ca ar fi o problema?

Ma intorc la birou cu coada-ntre picioare. Colegele isi dau coate si chicotesc, insa nu-mi zic nimic. Hmmmm... Or fi ascultat la usa?

Abia astept sa se faca 5 sa plec acasa. Deja ma simt obosita, ma simt trasa in jos.

Or fi sanii de vina?

Continuare: Alice in Tara Sanilor Mari - partea III