Incep ex abrupto, fara preambul ca n-am timp (sunt extraordinar de ocupata si importanta): Fratilor, deci eu nu mai pot cu Valerica-cel-voinic-si-inimioarele-de-aur. Ma rog, nu-s de aur, sunt de plus, dar asa e cantecul. Pe unde ma invart numai de numitul Valerica dau, cred ca zilele astea e mentionat mai des decat gripa porcina.

In context, cu tristete constat ca situatia se inrautateste de la an la an. Nu mai vorbesc de "ce cadou sa-i iau lu’ iuby", "anul trecut nu mi-a daruit nimic de Valentine’s, magarul si purcelul, daca recidiveaza am sa-l ard pe rug", respectiv "mi-a cerut prietenia de Valentine’s" – astea sunt deja demult fumate (data viitoare cand mai scriu un text despre dulcegarii de-astea am sa pun verzele sa ma aprovizioneze cu lamai, sa fie clar).

Cum spuneam, textele astea nu mai sunt trendy-flendy, acuma trecem la next level: preparam acadele in forma de inimioara. Nu va uitati asa ciudat la mine, ca n-am baut nimic si nici n-am tras pe nas praf de creta.

Trebuia sa ma mut din Anglia pe continent. Date fiind particularitatile situatiei, complicat tare de organizat printr-o companie de transport. In plus luasem o teapa urata la mutarea precedenta. Nu erau bagaje multe dar nici putine.

Trag aer in piept si ma hotarasc sa inchiriez o camioneta pana in 3.5 t sa o pot conduce cu permisul meu. Ma gandeam sa o iau din Anglia si sa o dau inapoi pe continent.

Am descoperit ca nu se poate deoarece in Anglia volanul este pe parte gresita si nu gasesc pe nimeni pe continent sa o duca inapoi. Ce sa-i faci?

Hotarasc ca plec cu camioneta goala, ca de fapt ma mutasem deja cu bagaje minimale si ma intorc cu ea plina.

(acum ma uit cu toti cei 4 ochi la titlu. Aveti cuvantul meu de Penita ca n-am baut nimic. Azi)

Lume, lume. Bine v-am regasit in noul an, va urez sa fiti sanatosi, s-aveti parte de reusite in toate si – retroactiv – sper ca nu ati primit (prea) multe mesaje siropoase, in versuri sau in proza si din categoria "lumina sa va faca si sa va dreaga".

Sper sa nu fiu acuzata de insensibilitate si lipsa de piosenie, dar genul asta de mesaje impersonale ma calca pe nervi. Si pe codite.

Bun, acestea fiind zise, sa depasim momentul si sa dam o raita pe coclaurii virtuali (bine ca n-am scris saptamanile trecute, v-ati fi ingrozit de cat de inventive, si nu neaparat in sensul bun al termenului, pot fi unele dudui. Retete mai fistichii n-am pomenit. Numai baclavale din carne de porc si chec pufos de caltabos nu le-a dat prin minte...).

Au fost alegerile anul trecut, in toamna. Parca niciodata nu s-au agitat atat de mult spiritele, s-au scos filmulete la iveala, pana si nevestele au abandonat discretia si locul caldut din spate si au lansat declaratii.  

Am remarcat si prestatia lui Mircea Dinescu, prestatie care m-a dus cu gandul la o existentiala: Cat de mult conteaza promovarea si in cultura? Poti fi un artist cunoscut si apreciat fara marketing? Sau poate un om mediocru sa fie apreciat doar din cauza faptului ca este promovat?

Spuneam de alegeri si cum l-am vazut pe Mircea Dinescu la tv. Mircea Dinescu injura, Mircea Dinescu vorbeste urat, jigneste si promoveaza tupeul. Mircea Dinescu este cunoscut pentru ca face declaratii soc, vorbeste obscen si isi spune parerea despre orice. Mircea Dinescu foloseste in vorbire cuvinte simple care sugereaza si fac din el un om obisnuit, care simte pulsul poporului.

Acum 20 de ani strigam "Suntem liberi!" Sa ne amintim de ce anume am scapat atunci si de ce cuvantul "Libertate" a avut atata greutate. Pe Forum a fost initiat un topic numit Amintiri din epoca de aur, unde verzele au povestit intamplari din "epoca de aur" si pana in timpul revolutiei.

Toate povestirile au miscat ceva in noi, dar povestea unui timisorean, Kill Bill, ne-a tinut cu sufletul la gura. Aveti mai jos un fragment.

Din primele mele amintiri, cele de pana pe la 5 ani imi amintesc ca erau de toate prin magazine, intram la dulciuri si nu stiam ce sa-mi mai iau. Imi amintesc foarte clar si cutremurul din 77', intelesem ca se intamplase ceva grav, chiar daca noi am fost doar scuturati zdravan, fara sa patim nimic.

Pe urma au inceput sa mearga treburile tot mai rau. Unii spun ca de la cutremur, altii ca de prin 80'. Nu-mi amintesc sa fi fost vreun moment anume, cert e ca au inceput sa dispara bunataturile de prin magazine, au inceput sa fie rationalizate alimentele de baza, sa fie vandute pe cartela, pe bonuri, pe tabel, etc

Alt oras, alta masina fata de povestirea anterioara, "babutza" de data asta. O Dacie veche, obosita, prost intretinuta, cu soc (ce-o fi ala), fara servo de faci febra musculara cand o parchezi din peste 20 de miscari, parca ai lua-o in brate nu altceva si capricioasa cat cuprinde.

Ca sa vrea sa intre in marche-arriere trebuie convinsa, rugata mangaiata, chiar si la mersul inainte din cand in cand se opreste brusc si trebuie sa-i sufli in fund, pardon intr-un furtun. Nu va povestesc acum cum s-a oprit in mijlocul unei sosele la intors la stanga ca aia este horror si suntem pe site de humor.

Pornim eu si babutza sa traversam Bucurestiul, lume multa, aglomeratie, trafic incarcat, ora de varf. Intersectie mare si cu politist. E verde, politistul face semn sa inaintam. Eu cred ca apuc sa trec, se face rosu, si politistul ne face semn sa dam cu spatele. Colegii din lateral se  duc inapoi, Babutza nu vrea si pace.

"A venit?" "Da!"

Asta era prima si singura intrebare pe care o puneam parintilor mei in dimineata de Craciun.Iar asta era singurul lor raspuns,rostit cu o sclipire in ochi si cu un zambet "complice".

Inima imi tresarea la auzirea acestui cuvant si alergam cu sufletul la gura la bradul pe care il divinizam in fiecare an,de sarbatori,in jurul caruia ma asezam deseori si visam,cuprinsa de o emotie imposibil de descris in cuvinte. Imaginea pomului impodobit,inconjurat de o multime de cadouri si dulciuri si bucuria descoperirii darurilor vor ramane pentru totdeauna cea mai frumoasa amintire a copilariei mele.

Era intr-o zi insorita de iarna, candva in preistorie cand adultii care se jucau cu copii nu erau considerati pedofili. Bantuiam in curte singura construind un sistem de drumuri prin zapada, batatorind cu sarg in jurul unui proiect abandonat al unui om de zapada.

Din cand in cand incercam sa mai salvez ceva din omul de zapada, dar parea absolut lipsit de speranta.

Inca imi mai aduc aminte modelul cizmulitelor de cauciuc cu care eram incaltata. Erau aceleasi cizmulite care, cu un an inainte ma facusera sa ma indoiesc de existenta Mosului, le gasisem in sifonier, cu vreo saptamana inainte de Ajun… Sa fie un semn ca imaginea lor, intiparita in mintea mea este legata de venirea Mosului.

Observ brusc ca cineva ma privea de peste gard usor amuzat. Ma intreba:

Sper ca nu v-ati inchipuit ca stam de vorba despre alegeri sau ca va marturisesc pioasa cu cine votez acusica. Nu domn’le, in primul rand pentru ca nu fac politica (din principiu si pe ideea ca toti romanii se pricep la politica si la fotbal.

E, la fotbal mai "misc" oarece, asa incat macar la politica sa raman afona, ca sa fiu mai cu mot). Iar in al doilea rand pentru ca, in situatia de fata, sunt mai turmentata decat toti cetatenii turmentati ai lui Caragiale la un loc (desi n-a avut decat unul, sireacul, da’ n-am gasit alta rima).

Deci, asadar si prin urmare grecii faceau comert pe mare, hai sa vorbim despre moda. N-am dispozitie de chestii serioase. Mai ales c-am avut recent o revelatie : habar n-aveam ce trendy sunt.

Articol inscris la concursul de Craciun.

Copil fiind, nu cutreieram paduri, ci bateam maidanu din fata blocului. M-au crescut bunicii, mama era mereu la servici. Cind avem un an, tata a murit, mama nu s-a mai recasatorit.

Din toata saracia, de fiecare Craciun, mama se dadea peste cap si-mi facea un cadou nemaipomenit pentru mine. Saraca incerca sa compenseze faptul ca-si petrecea foarte putin timp cu mine, ea facind sute si sute de ore suplimentare ca sa avem ce pune pe masa.

Amaizingul situatiei incepea cu Mos Nae, mos ce trei nopti la rind imi punea cite ceva in ghetute. Tirziu am aflat ca de fapt Nae era responsabil doar cu noaptea de 5-6 decembrie.